Mi-a spus ca in curand voi ajunge din nou in Bucuresti, si asta e un lucru bun, cred. Toata aceasta ratacire nu a facut nimic altceva decat sa imi dau seama de ce ma simteam atat de ratacita.
Ce am invatat? Sau, mai bine zis, ce mi s-a confirmat? Prietenii nu exista, ci doar dorinta noastra, iluzia mai bine zis, de a vedea in celalalt ceea ce vrem noi sa vedem. Atunci cand ne dam seama ca ceea ce credeam noi ca este de fapt e fum, si praf, totul se destrama, nu mai simtim nimic, doar un gol ce mult prea dureros te destrama.
Ce am invatat? Ca esti singur. Te nasti, traiesti, mori singur. Ceilalti doar asista, cateodata te mai ajuta, cateodata nu, dar de cele mai multe ori doar te privesc impasibili.
Ce am mai invatat? Ca nimanui nu ii pasa cu adevarat de existenta ta. Daca nu le oferi ceea ce vor de la tine, daca nu te pliezi nevoilor, cerintelor sau asteptarilor lor, atunci, devii invizibil.
Ce am invatat? Ca esti supus unui lant invizibil, numit, teoretic, sistem social. Ti se spune din nastere ca esti liber, insa ei iti ofera dopar iluzia de libertate furata cateva zile pe an, cateva momente in viata.
Cand te-ai simtit cu adevarat liber, fericit, pur si simplu TU?
Ce am invatat? Ca sunt dependenta. De parinti, de frate, de cei pe care staruitor ii numesc prieteni.
Sunt dependenta de ceaiul negru. de ciocolata, de mirosul Bucurestiului, de muzica, de calculator, de soare, de luna, de stele, de focul de tabara, de lacrimi, de rasete, de copaci, de frunze, de betisoare parfumate, de frisca, de o seara in oras, de cafeaua de dimineata, de munca, de orele petrecute pe strazi hai-hui, de plaja si de nisipul ei, de vant, de ploaie, de nori, de curcubeu.
Caut mereu o strangere de mana, o privire, un zambet, un repros, o imbratisare, o plimbare lunga prin parc la bratul Lui, sarutul Lui, vorbele Lui, trupul Lui, pe El, cel care ma va face sa fiu doar Eu.
I’m still here, I’m still here, waiting to hold you….